In general, se presupune ca imbogatirea reprezinta telul suprem tipic al evreului. Nimic mai fals. Imbogatirea inseamna pentru el numai o treapta intermediara, un mijloc spre adevaratul scop. Ceea ce vrea cu adevarat evreul, idealul sau imanent, este desavarsirea intelectuala, promovarea intr-o categorie culturala superioara. Chiar la evreimea ortodoxa rasariteana, la care atat slabiciunile, cat si calitatile intregii rase se manifesta mai pregnant, isi gaseste o expresie plastica aceasta suprematie a vointei de spiritualitate asupra factorului material nud: cel cucernic, invatatul in ale Bibliei valoreaza de o mie de ori mai mult in ochii comunitatii decat bogatul. Chiar si cel mai instarit isi va marita fiica mai degraba cu un invatat sarac lipit pamatului decat cu un negustor. Aceasta intaietate data celor spirituale se manifesta la fel de intens in toate straturile; chiar si cel mai sarac negutator ambulant, care-si taraste marfa prin ploi si zloata, va incerca cu pretul celor mai grele sacrificii sa-si dea cel putin un fecior la invatatura, si pentru intreaga familie este un titlu de onoare sa aiba printre membrii ei pe cineva care a devenit un intelectual de vaza, un profesor, un savant, un muzician, ca si cand aceasta ar innobila-o prin performanta lui. Instinctiv, ceva din firea evreului cauta sa se debaraseze de ceea ce este moralmente dubios, respingator si meschin, inerent oricarui negot, oricarei simple afaceri si sa se ridice in sfera mai pura, imateriala a valorilor spirituale, ca si cand ar vrea - ca sa vorbim ca Wagner - sa scape, el si tot neamul lui, de blestemul banilor.