Supliciul disperarii consta tocmai in faptul ca nu poti muri. De aceea, ea se apropie mai mult de starea de agonie, cand zaci, te chinuiesti de moarte si nu poti muri. Astfel, a fi bolnav de moarte inseamna a nu putea muri, totusi nu ca si cand ar persista speranta de a supravietui, nu, ci absenta sperantei consta in faptul ca nu mai exista nici macar ultima speranta, moartea. Atunci cand pericolul suprem este moartea, ea spera in viata; cine a cunoscut insa pericolul si mai ingrozitor, spera in moarte. Daca, asadar, pericolul este atat de mare incat se pun sperantele in moarte, disperarea consta in absenta sperantei de a putea macar muri. Disperarea este asadar boala de moarte, aceasta contradictie chinuitoare, aceasta boala aflata in sine, de a muri vesnic, de a muri fara totusi sa mori si de a muri moartea. Caci a muri inseamna ca totul se incheie, dar a muri moartea arata ca traiesti faptul de a muri; si daca il traiesti o singura clipa, inseamna ca il traiesti pe veci. Daca omul ar muri de disperare asa cum se moare de o boala, atunci ar trebui ca eternul din el, sinele, sa poata muri in acelasi sens in care trupul moare dintr-o boala. Or acest lucru este imposibil; faptul de a muri al disperarii se converteste permanent in viata. Disperatul nu poate muri: <>, pe atat de putin poate mistui disperarea vesnicia, sinele aflat la baza disperarii, al caror vierme nu piere si al caror foc nu se stinge. Totusi disperarea inseamna tocmai sa te macini in interior, dar este o macinare neputincioasa a unui sine care nu este in stare de ceea ce vrea. Disperarea vrea insa sa se nimiceasca, ceea ce ii este peste puteri, iar aceasta slabiciune este o noua forma de a se roade pe dinauntru, in care totusi disperarea din nou nu poate ce vrea, sa se autodistruga, ci avem de-a face cu o potentare sau cu legea ridicarii la putere. Aceasta macinare este ceea ce atata sau e incendiul glacial din disperare, o macinare intoarsa mereu spre interior si care roade tot mai adanc si tot mai neputincios din sine. Pentru cel ce dispera nu este o consolare nici macar faptul ca disperarea pe el nu-l distruge; dimpotriva, tocmai aceasta consolare este supliciul care tine in viata disperarea mistuitoare si viata in durere mistuitoare. Caci tocmai de aceea el nu a disperat, ci dispera: pentru ca nu se poate distruge, nu se poate lepada de sine, nu se poate nimici. Aceasta este formula potentata a disperarii, urcarea febrei in aceasta boala a sinelui.