M-am apucat sa citesc Micul Print de Saint Exupery, un autor francez pe care o lume intreaga il admira mai mult decat francezii. A fost prima poveste pe care a ascultat-o cu atata atentie, fara sa se trezeasca, incat a fost nevoie sa-i citesc fara ragaz doua zile, pana i-am terminat-o. Am continuat cu Povestile lui Perrault, cu Biblia, cu O mie si una de nopti intr-o versiune aseptica pentru copii si, din pricina diferentelor din somnul ei, mi-am dat seama ca avea mai multe grade de profunzime care depindeau de cat de interesante i se pareau cele citite. Cand simteam ca nu mai puteam, stingeam lumina si ma culcam, tinand o in brate pana cantau cocosii. Eram atat de fericit, incat o sarutam pe pleoape, usurel, si intr-o noapte s-a pogorat parca o lumina din cer: a zambit pentru prima oara. Mai tarziu, fara niciun motiv, s-a rasucit in pat, mi-a intors spatele si a spus suparata: Isabel a facut melcii sa planga. Exaltat de iluzia unui dialog, am intrebat-o pe acelasi ton: Ai cui erau? N-a raspuns. Vocea ei avea o nuanta plebee, ca si cand n-ar fi fost a ei, ci a cuiva strain aflat inlauntrul sau. Orice urma de indoiala a disparut atunci din cugetul meu: o preferam adormita.