Nu, i-am spus, nu cred ca exista viitor. Adica eu, cel putin, nu mi-l pot imagina. Cred ca iti poti imagina viitorul doar atunci cand esti fericit sau cand simti ca poti sa depinzi de oameni. Nici unul, nici celalalt nu era cazul meu. Daca incercam sa-mi imaginez viitorul, tot ce puteam vedea era un azi nesfarsit, ca si cum si a doua zi ar fi fost firesc sa ma gasesc tot in cusca de sticla, tot cu Tedy, postind aceeasi tigara si facand misto de filmul penal din sala pe care o parasisem. Viitorul, acum, e asteptarea asta, incercarea de-a ajunge in one piece la Dev, la party-ul ala la care poate nici n-o sa ma distrez, la care Dev poate nici n-o sa stea prea mult cu mine, in Bucurestiul in care nu-mi doresc deloc s-o reintalnesc pe capra, ba nu-mi doresc nici macar s-o vad pe Coco. Viitorul sunt doar eu, asa ceva i-am raspuns lui Tedy si stiu sigur ca a inteles, fiindca si el simtea asta. Viitorul e acelasi par blond de azi si aceeasi rochie neagra, sunt unghiile mele de pe care oja neagra a sarit inestetic, viitorul sunt tenisii astia scalciati. Dincolo de asta nu exista nimic.