Cand ne uitam la cineva (la un inger) din postura unei iubiri neimpartasite si ne imaginam placerea de a fi in paradis alaturi de acea persoana, suntem tentati sa trecem cu vederea un pericol important: cat de curand atractia pe care o simtim ar pali daca ingerul ar incepe sa raspunda iubirii noastre. Ne indragostim pentru ca tanjim sa evadam din noi insine alaturi de cineva pe cat de frumos, inteligent si spiritual pe atat suntem noi de urati, prosti si plati. Dar daca aceasta faptura perfecta intr-o zi ar decide sa ne iubeasca la randul sau? Am fi intrucatva socati - cum sa fie atat de minunata pe cat credeam, daca are prostul gust de a agrea pe cineva ca mine? Daca pentru a iubi trebuie sa credem ca fiinta iubita ne e intr-un fel superioara, nu apare un paradox crud atunci cand ne impartaseste dragostea? Ajungem sa ne intrebam: Daca este atat de minunat /a, cum se face ca iubeste pe cineva ca mine?