La inceputul lui iulie, am simtit apropierea reala a mortii. Inima mea si-a pierdut ritmul si am inceput sa vad si sa simt pretutindeni semnele fara gres ale sfarsitului. Atunci am inceput sa masor viata nu in ani, ci in decenii. Cel al anilor cincizeci fusese hotarator, pentru ca am devenit constient ca aproape toata lumea era mai tanara decat mine. Cel al anilor saizeci a fost cel mai intens, din cauza banuielii ca nu-mi mai ramanea timp sa gresesc. Cel al anilor saptezeci mi-a inspirat teama, caci exista oricum posibilitatea sa fie ultimul. Totusi, cand m-am trezit viu in dimineata celor nouazeci de ani, in patul fericit al Delgadinei, mi s-a nazarit placuta idee ca viata nu era ceva care curge precum raul involburat al lui Heraclit, ci o ocazie unica de a te intoarce pe gratar, perpelindu-te si pe partea cealalta inca nouazeci de ani.