Si totusi, un Dumnezeu personal poate deveni o mare raspundere. Se poate transforma intr-un simplu idol , facut dupa chipul si asemanarea noastra, o proiectie a nevoilor noastre limitate, a temerilor si a dorintelor pe care le avem. Putem presupune ca El iubeste ce iubim noi si uraste ce uram noi, accentuandu-ne prejudecatile, in loc sa ne oblige sa le depasim. Cand nu izbuteste sa impiedice o catastrofa sau atunci cand pare ca vrea o tragedie, Dumnezeu poate sa para nemilos si crud. facila convingere ca un dezastru exprima vrerea lui Dumnezeu ne face sa acceptam lucruri care sunt, in esenta lor, inacceptabile. Insusi faptul ca, fiind o persoana, Dumnezeu are sex, impune de asemenea niste limite, caci ar insemna ca jumatate dintre reprezentantii rasei umane sunt sacralizati in detrimentul femeii, lucru care poate cauza un dezechilibru anormal, nevrotic, in conventiile sexuale umane. Asadar, ideea de Dumnezeu personal poate fi periculoasa. In loc sa se traga dincolo de limitele noastre El ne poate incuraja sa ne complacem in ele. Ne poate face la fel de cruzi, neinduratori, aroganti si partinitori ca El. In loc sa inspire compasiune care ar trebui sa caracterizeze orice religie avansata, ne poate incuraja sa judecam, sa condamnam si sa marginalizam. Prin urmare, ideea de Dumnezeu personal nu poate fi decat o etapa a dezvoltarii noastre religioase. Toate religiile lumii par sa fi recunoscut acest pericol si sa fi cautat a depasi conceptia personala despre realitatea suprema.