RomCor - Job - 7

7:1  Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua.

7:2  Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,

7:3  aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sunt nopţi de suferinţă.

7:4  Mă culc şi zic: ‘Când mă voi scula? Când se va sfârşi noaptea?’ Şi mă satur de frământări până în revărsatul zorilor.

7:5  Trupul mi se acoperă cu viermi şi cu o coajă pământoasă, pielea-mi crapă şi se desface.

7:6  Zilele mele zboară mai iuţi decât suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde!

7:7  Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.

7:8  Ochiul care mă priveşte nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta şi nu voi mai fi.

7:9  Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel ce se pogoară în Locuinţa morţilor!

7:10  Nu se va mai întoarce în casa lui şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.

7:11  De aceea nu-mi voi ţine gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.

7:12  Oare o mare sunt eu sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?

7:13  Când zic: ‘Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile’,

7:14  atunci mă înspăimânţi prin vise, mă îngrozeşti prin vedenii.

7:15  Ah, aş vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase!

7:16  Le dispreţuiesc!… Nu voi trăi în veci… Lasă-mă, căci doar o suflare mi-i viaţa!

7:17  Ce este omul ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,

7:18  să-l cercetezi în toate dimineţile şi să-l încerci în toate clipele?

7:19  Când vei înceta odată să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?

7:20  Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?

7:21  Pentru ce nu-mi ierţi păcatul şi pentru ce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărână şi, când mă vei căuta, nu voi mai fi!”